Eminescu i-a dat cu călimara în cap unui ministru...

Biblioteca Naţională

Cînd Eminescu a fost chemat la redacţia ziarului "Timpul", el nu venea pentru a sluji un partid şi cu atît mai puţin anumite persoane ci, cum spunea Maiorescu, "pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale". Intransigent în ceea ce priveşte convingerile, refractar compromisurilor - Eminescu, scrie Slavici: "era necruţător faţă de membrii partidului cînd se nimerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude faptele bune săvîrşite de adversarii politici". Se ştie că Eminescu vorbea cu admiraţie de Alexandru Ioan Cuza, deşi ştia că acest lucru nu făcea plăcere Hohenzollernului de pe tron.

Nu este, deci, surprinzător că de la început a intrat în conflict cu potentaţii conservatori care-i reproşau că în articolele lui generalizează şi că multe din atacuri vizau deopotrivă şi pe liberali, şi pe conservatori, şi faptul era adevărat fiindcă poetul îşi pusese condeiul în slujba ideilor, nu a persoanelor. Se ştie că Scrisoarea III, această fulminantă critică la adresa liberalilor, s-a publicat în ziarul "Timpul" în locul articolului de fond. Cînd el vorbeşte de "progeniturile de origine romană" care risipesc averile în lupanarele din Paris şi îşi pierd vremea în celebrul local Bal Mabil, atacul vizează deopotrivă şi odraslele bancherilor liberali, şi ale latifundiarilor conservatori, ba poate mai mult pe aceştia din urmă. Petre Carp, conducătorul politic al "Junimei", este nemulţumit de direcţia imprimată de Eminescu ziarului, care trăia din contribuţia membrilor partidului. El intervine direct, apoi prin T. Maiorescu, să determine pe Eminescu să-şi schimbe atitudinea. Încercare zadarnică. Supărat, P. Carp refuză să mai plătească abonamentul, vorbind într-o scrisoare adresată lui Maiorescu despre "deştepţii de la «Timpul»" adică de Eminescu şi Slavici. Dacă acest conflict cu Petre Carp s-a limitat la gesturi, în schimb cel cu Alexandru Lahovari a avut o formă gravă. Îl redau după relatările făcute de tatăl meu. Era în timpul războiului din 1877. Eminescu terminase de scris articolul de fond care se referea la acest război. Alexandru Lahovari intră în redacţie, citeşte articolul şi foarte nemulţumit reproşează lui Eminescu că nu atacă pe liberali.
- Domnule Lahovari, îi spune el, războiul este o problemă gravă naţională, care trebuie privit pe deasupra luptelor noastre de partid.
- Dar bine, domnule Eminescu, nu mai facem opoziţie?
- Ba facem, domnule Lahovari, dar în momentele grele prin care trece ţara, trebuie să vedem cu toţii lucrurile ca buni români.
Alexandru Lahovari are nefericita inspiraţie să-l acuze pe poet că s-a dat cu liberalii. Revolta lui Eminescu a îmbrăcat forma unei violenţe de limbaj pe care tatăl meu mi-a redat-o fidel, însă ea nu poate fi reprodusă. E vorba de o înjurătură neaoş românească, însoţită de gestul de a-i arunca călimara în cap. Şi dacă acest grav incident dintre atotputernicul ministru conservator şi modestul redactor nu a avut consecinţe, faptul se datorează lui T. Maiorescu şi generalului Florescu, care s-au situat pe punctul de vedere al poetului, dar mai ales lui Lascăr Catargiu, şeful partidului, care, cu necontestata lui autoritate, a spus răspicat: "Lăsaţi pe băietul ista să scrie cum vre, că are condei".
Gh. Eminescu
(nepotul de frate al poetului)

Copyright Romania Mare

Versiune de tiparit


Trimite pe email articolul


Pentru a comenta trebuie sa fiti conectat (logat). Apasati aici pentru a va conecta:
Login
Daca nu aveti cont va puteti face aici: Creaza un cont gratuit