Lecţia lui Mihai Eminescu (2)

De Colonel (r) Cristache Gheorghe

La acest pesimism a contribuit, în bună parte, şi înrîurirea adîncă pe care au avut-o asupra lui filozofia lui Schopenhauer şi învăţăturile budhiste despre deşertăciunea lumii pămîntene. Farmecul mare şi neîntrecut al poeziilor lui Eminescu stă într-o neasemuită dulceaţă a limbii, într-o perfectă armonie a versurilor şi într-o măiastră aşezare a vorbelor, care formează ceea ce e original în stilul eminescian. O vrajă ciudată se desprinde din poeziile lui. Din ce e făcută această vrajă, acest miracol? În primul rînd, dintr-un accent inimitabil de sinceritate. Sentimentul ţîşneşte cu puterea şi simplitatea cristalină a izvorului de munte.Vorbele se orînduiesc, laolaltă, meşteşugite şi necesare. Nici un cuvînt nu e de prisos. Sînt vorbele noastre cele de toate zilele, dar parcă sună altfel. Sînt ca nişte buni şi vechi prieteni pe care îi vedem venind deodată spre noi, în veşminte strălucitoare. Sînt aceleaşi vechi şi obişnuite cuvinte, dar auzite într-un vis feeric. Şi, cu aceste cuvinte transfigurate, poetul exprimă crîmpeie de înţelepciune adîncă, cuprinzînd, într-un vers, comori întregi de gîndire, de simţire clocotitoare şi de experienţă sufletească.

Dar Eminescu n-a fost numai artistul vrăjitor al sufletelor noastre. Tocmai pentru că simţea adînc şi dureros părţile rele şi putrede din societatea de pe vremea lui, el s-a ridicat cu putere împotriva acestei societăţi. De ce, oare, în anii noştri, cînd trăim vremuri şi mai cumplite, nu se mai găsesc asemenea oameni, care să ia poziţie fermă faţă de minciună, hoţie şi jaf ca la drumul mare? (Se găsesc - nota red. R.M.) Firea cinstită şi sănătoasă a lui Eminescu l-a determinat să se exprime în poezii, dar şi în gazetărie, de o violenţă cumplită şi de o amară revoltă împotriva nedreptăţilor sociale şi a josniciei omeneşti. Nici un alt scriitor n-a mînuit cu atîta vigoare biciul de foc al satirei în poezia românească. Nimic nu i-a fost străin lui Eminescu. Stăpîn pe o înaltă cultură literară, filozofică şi socială, înzestrat cu o rară adîncime de suflet, în viaţa lui prea scurtă şi în opera lui nu prea voluminoasă, dar atît de bogată, el a făurit frumuseţi de limbă, de gînd şi de simţire, care rămîn drept exemplu şi îndemn pentru generaţiile tuturor timpurilor. Manuscrisele eminesciene reprezintă, din mai multe puncte de vedere, lecţii nu numai pentru învăţăceii mai tineri sau mai evoluaţi, care-şi dedică, uneori cu prea multă nerăbdare, strădaniile unei cariere literare, ci pentru oricine ar fi înclinat să mediteze asupra actului creator şi rosturilor gestului de cultură, în general. Desigur, aici nu înseamnă să reluăm constatările despre simţul foarte exact al valorii cuvîntului scris care-l caracteriza pe Eminescu (numărul imens de variante şi cantitatea de poezii realizate, păstrate inedite din scrupul, vorbim despre o onestitate a actului creator parcă, astăzi, mult mai rară) şi nici munca uriaşă, exprimată prin miile de fişe, pagini de extrase, note şi impresii de lectură (care arată că truda unui scriitor poate fi şi fizică, nu numai morală). Ceea ce ni se pare, însă, că poate însemna o lecţie actuală este cea ce se desprinde, cu evidenţă, din corpul cu manuscrise în limba germană, prezentat, pentru prima dată, cititorilor noştri cu aproximativ trei decenii în urmă, la îndemnul pasionatului eminescolog Constantin Noica (sărbătorit, şi el, în toamna anului 2009, la un secol de la naştere) şi dăruirea demnă de laude a germanistei Mariana Petrescu, prin publicarea lucrării: "Însemnările în limba germană din caietele lui Eminescu".
Felul în care au început să fie identificate nu numai sursele unora dintre aceste extrase, ci, mai ales, utilizarea lor, în operă, de către Eminescu, vorbeşte, în cea mai mare măsură convingător, despre cum trebuie înţeleasă fapta de cultură. Fişele acestea, la prima vedere simple note de curs, extrase din cărţi, citate, devin, cînd le punem alături de versurile care au ajuns acum parte integrantă din cultura românească, dovezi pentru faptul că un gest de cultură, creaţia, facerea unor valori omeneşti care înseamnă - nu numai în sens etimologic - poezia, pornesc de la cunoaşterea, asumarea, confruntarea şi valorificarea - în spiritul propriu al oricărui creator care aparţine unui neam, unei istorii - tot a unor fapte omeneşti, aşa cum şi-au găsit expresia în cultură.
(va urma)
Colonel (r) Cristache Gheorghe,
Doctor în istorie

Copyright Romania Mare

Versiune de tiparit


Trimite pe email articolul


Pentru a comenta trebuie sa fiti conectat (logat). Apasati aici pentru a va conecta:
Login
Daca nu aveti cont va puteti face aici: Creaza un cont gratuit